În vara anului 2008, m-a ferit Dumnezeu de un internship la PSD.

Pe atunci, locuiam și lucram în Londra, unde eram studentă, cu bursă. Nu a fost un miracol, nici vreo binecuvântare, nimic picat din cer- ci rezultatul unei încăpățânări native, a muncii constante și a sacrificiilor, dintre care lipsa unei vieți sociale, din copilărie și până în adolescență a fost, fără îndoială, cel mai mic.

Prin clasa a patra, am început să îmi doresc să studiez în afară. Țin bine minte momentul, deoarece a coincis cu prima mea întâlnire cu corupția din sistemul de învățământ, aflând că învățătoarea altor membri ai familiei cerea de la obraz bani și cadouri părinților ca să îi treacă pe cei mici la bastonașe și cerculețe. Părinții, culmea, se înghesuiau să îi dea.

Învățătorul meu nu numai că nu ceruse sau nu primise ceva vreodată, dar amenința cu mari supărări dacă vreun părinte ar fi încercat să îi ofere bani sau cadouri.

La ședințele cu părinții, le spunea tuturor că știe că celelalte învățătoare îl consideră nebun și îl bârfesc în cancelarie la cafea- unde el nu este niciodată bine primit, și unde, prin urmare, nu intră-, așa că dacă își doresc să ofere cadouri pentru note, ar face bine să își mute copilul în clasa vecină. La el, primești atât cât muncești. Niciun elev din clasa mea nu a fost transferat.

Atitudinea pe care o avea față de gura cancelariei era aceeași cu cea față de părinți. Astfel, când un părinte și-a trimis mototolul de copil, neglijat până la Dumnezeu, să îi spună domnului profesor că e “un imbecil” pentru că le-a spus în față cum ar trebui să își sprijine copilul la școală, a răspuns ca de obicei: deștept, cu un zâmbet ironic, și apoi și-a văzut de treabă. Timpul a curs mai departe ca și până atunci, el petrecându-și  orele și pauzele cu noi, citind ziarul pe coridor în timp ce ne jucam.

Era mare patriot, își iubea țara până la obsesie, cum mulți adulți remarcau pe atunci. Datorită lui, aveam în clasă hărți mari cumpărate din banii săi- celelalte clase aveau unele foarte mici sau nu aveau deloc.

La fiecare oră de geografie și istorie, ne arăta cum ar fi putut arăta țara noastră dacă n-am fi luptat pentru ea. Noi aveam ani puțini și minte fragedă; eram toți copii de oameni muncitori, fără securiști în familie, n-avea niciunul bani de cumpărat dolari, ifose sau prea multe banane, ba unora le era greu să aibă destulă pâine pentru sandwich și mâncau ciorbă din borcan în pauza mare. Tare a mai țipat domnul profesor când a văzut cum unul dintre băieți s-a întors către băncile din spate, a arătat cu degetul fetița, apoi borcanul, și a început să râdă. De-atunci încolo, ne-am văzut fiecare de treaba noastră din reflex.

Dacă ar fi fost vreunul dintre noi altfel, n-ar fi fost primit în clasă- domnului profesor îi erau repartizați întotdeauna copiii amărâți, din familii fără posibilități și relații, iar el era “nebunul ăla” care îi primea întotdeauna. Așadar, cum toți veneam din familii care luptau pe cont propriu să supraviețuiască în noua Românie a anilor ’90, ne ținea prelegeri lungi despre corupție și cum toți trebuie să luptăm împotriva ei. Era datoria noastră.

El spunea toate acestea cu mare mândrie, nu părea să îi lipsească asocierea cu persoane care nu îi împărtășeau idealurile, se mulțumea cu compania noastră și a soției sale, și se deosebea de restul adulților din viața mea de până atunci pentru că întotdeauna se ținea de cuvânt-  trăsături pe care eu am lucrat să mi le însușesc, și îmi explică aproape pe de-a-ntregul, viața personală și profesională de până acum.

După absolvirea clasei a patra și transferul la altă școală, din voia părinților, au urmat ani de experiențe cărora le-am răspuns deștept, cu un zâmbet ironic și mi-am văzut de treabă. Dar era din ce în ce mai evident, și mi se spunea din ce în ce mai clar și răspicat, că eu nu aveam loc, cu “ideile” și în condițiile mele, în societatea în care mi se cerea să activez, așa că ori deveneam ca ei ori trebuia să plec.

Prin urmare, cariera mea de elev s-a  concentrat exclusiv pe munca de a supraviețui României pentru a o părăsi.

În 2008, eram în al doilea an de facultate. Cu două discipline de studiu full-time, o bursă de păstrat, un loc de muncă și voluntariat în diferite organizații, mama tot considera că “nu fac nimic” în Londra, așa că înainte să mă întorc acasă în vacanța de vară, a vorbit cu cineva care știa pe cineva care știa pe cineva la PSD Ploiești. Până acolo ne țineau relațiile.

Dezgustată că a fost nevoie de o intervenție a unor terțe părți ca să îmi găsească, chipurile, un rost, și mai oripilată de ideea că aș putea lucra pentru cei de ale căror moravuri maligne am fugit de mică-și de care bunicul zicea zilnic, în timp ce citea ziarul după prânz, că au jefuit țara-, furioasă pe mine însămi că îmi calc pe studii, mândrie și principii pentru a scăpa de gura lumii, am ieșit din mașina mamei (care după zece minute de căutat un loc de parcare, oprise pe prima bandă din lipsă de alternative și încurca, ca de obicei, circulația), și am mers cu pas incert către sucursală.

Cu rușine mărturisesc că voiam să se termine cu interminabila discuție că niciodată nu “mă lupt”, că nu “dau din coate”, că “nu mă agit”, voiam ca în sfârșit munca mea să fie văzută, acceptată, poate chiar și validată de ai mei și cei de “acasă”- bineînțeles, în felul în care acestea sunt posibile în societatea românească. Era un compromis mai mare decât eram dispusă să fac și totuși, din alte slăbiciuni, mă găseam la ei la ușă.

Am intrat, am bătut în tocul ușii deschise, iar în încăperea întunecată, doi bărbați corpolenți, cu broboade de transpirație pe frunte s-au oprit din discuția aprinsă și plină de invective care se auzea de pe hol, pentru a se uita fix la mine.

– Dă. Ce vrei?
-Bună ziua, am venit pentru o întâlnire cu Dna X.
-Și cine ești?
-Andreea Berciu. Mi-a spus să vin astăzi, la ora 14:00.
-Dă, bine, hai, așteaptă afară.

Urmând semnul cu mâna pe care mi l-a făcut, în direcția ușii, am făcut un pas înapoi, am mulțumit și am ieșit. La fel de tare ca și până atunci, cu umbra mea încă în colțul ușii, bărbatul care mă interogase i se adresează celuilalt:

– Cine e bă asta?
-Nu știu…
-Ce-o vrea?
-Hai și tu mai așa să nu…

Nu voiam nimic special-sau nimic de care să le fie lor frică, oricum. Doamna X și-a făcut apariția peste douăzeci de minute, m-a întrebat și ea ce vreau, i-am spus că aș vrea să fac un internship, m-a întrebat “Ce-i ăla?”, i-am explicat, m-a întrebat pentru ce îmi trebuie, am răspuns “Pentru experiență”, mi-a zis că nu are bani să îmi dea, am zis că munca va fi voluntară, a zâmbit și m-a întrebat de ce aș vrea să lucrez pe gratis, m-a întrebat dacă nu mai bine îmi dă o adeverință la mână din care să reiasă că l-am făcut și gata, ca să nu mă mai complic, i-am răspuns că ceea ce vreau este să lucrez, deoarece este foarte important pentru mine să capăt experiență în domeniul pe care îl studiez, s-a uitat “așa” la mine, a zis bine, mi-a dat adresa ei de mail, mi-a cerut să îi scriu un comunicat de presă, i l-am trimis, nu mi-a mai răspuns niciodată la mail.

Urcându-mă înapoi mașină, era rândul meu să fiu furioasă. I-am spus mamei că până la frageda vârstă de 20 de ani, nu am muncit o viață întreagă și nu s-au investit atâția bani în mine ca să fiu o “asta” pentru niște burtoși care mă măsoară cu dispreț din cap până în picioare, dinainte de a mă cunoaște, în condițiile în care nici “da” nu știu să zică corect. Dacă astea-s ifose din care se moare de foame, fie.

Nu m-am mai mirat niciodată, de atunci, de ce sunt lucrurile cum sunt la noi. Pentru copilul politicos dar mândru, integru, corect, care învățase că primești atât cât muncești și al cărei parcurs academic era tot ce avea mai de preț, nu a fost nevoie de mai mult decât o “asta”. Nu a fost nicidecum un episod în care naivitatea unei adolescențe târzii și-o ia în freză de la provocările vieții reale, ci confirmarea unei realități din care deja știam că nu voiam să fac parte, dar indrăznisem să mă amăgesc, atât eu cât și ai mei, că poate-poate reușesc să scot ceva bun din mizerie.

Nu m-a jignit apelativul “asta” în sine, deoarece n-a fost brânciul care m-a aruncat de pe culmi înalte de auto-importanță în mocirla realizării că sunt neînsemnată. Până la urmă, e greu să convingi un român că e prost la ce e convins că știe să facă, iar eu nu am fost niciodată o excepție. Nu, atunci mi-am dat seama că nu numai că nu este loc pentru mine și cei ca mine la masa de discuții, dar că felul în care am fost crescuți și educați, principiile și idealurile avute, dobândite din copilărie în țara natală, nu pe Marte, sunt diametral opuse cu cele ale multora din clasa politică- și prin urmare, așa ne sunt și prioritățile. Nu vom putea cădea niciodată de acord atâta timp cât nu ne iese, tuturor, ceva, care să fie, obligatoriu pe înțelesul fiecărei părți implicate și să vină în întâmpinarea priorităților diferite-lucru imposibil într-o democrație construită de formă și fără fond.

Dupa câțiva ani, spre dezamăgirea multora care îmi voiau binele, m-am întors în țară. Am luptat deștept, am zâmbit ironic, și mi-am văzut de treabă. Iar printre multe altele, am votat.

Nu cu reprezentanții partidului care m-a ținut după ușă, ci cu alții, mai puțin temători, aroganți și agresivi, și cu ceva mai multă școală.